Virginia Woolf
 
Semnul de pe perete

Trebuie sa fi fost pe la mijlocul lui ianuarie trecut cand, ridicandu-mi privirea, am vazut pentru prima oara semnul de pe perete. Ca sa fixezi o data, e nevoie sa-ti amintesti ce vedeai atunci. Imi amintesc asadar de foc; de filmul constant al luminii aurii pe pagina de carte; de cele trei crizanteme din vaza rotunda de cristal de pe policioara caminului. Intr-adevar, trebuie sa fi fost vreme de iarna, iar noi tocmai terminasem de baut ceaiul, cand pentru prima oara mi-am ridicat privirea si am vazut semnul pe perete. Am privit prin fumul de tigara si ochii mi s-au oprit o clipa pe taciunii aprinsi, iar in minte mi-a venit acea veche imagine a steagului purpuriu flururand pe turnul castelului si m-am gandit la cavalcada cavalerilor rosii urcand stanca neagra. Spre usurarea mea, vederea semnului mi-a intrerupt reveria, caci e o himera veche, un fel de automatism, aparut probabil in copilarie. Semnul era mic si rotund, detasandu-se ca un punct negru pe fundalul zidului alb, si se afla la vreao cincisprezece centimetrii deasupra caminului.

Cum mai roiesc gandurile noastre in jurul unui obiect nou, gonflandu-l putin, asa cum vezi furnicile carand cu atata febrilitate vreun fir de pai, pentru a-l abandona mai apoi... Daca semnul acela fusese facut cu unghia, nu putea reprezenta decat o miniatura - miniatura unei doamne cu bucle albe pudrate, obraji pudrati si buze aidoma garoafelor rosii. O sarlatanie, bineinteles, deoarece in felul acesta ar fi ales tablourile fostii proprietari ai casei: un tablou vechi pentru o camera veche. Acest gen de oameni erau foarte interesanti - si daca ma gandesc atat de des la ei si la locuri atat de ciudate e pentru ca nu vor mai fi vazuti vreodata, nu se va mai sti ce s-a intamplat. Voiau sa plece din aceasta casa deoarece intentionau sa schimbe stilul mobilierului, asa a spus el si mai voia sa spuna ca arta trebuie sa aiba idei, cand am fost despartiti, asa cum te rupi de batrana doamna pe cale sa toarne ceaiul si de tanarul ce sta sa loveasca mingea de tenis in gradina din spate a vilei suburbane, in vreme ce zbori pe langa ei intr-un tren. In ceea ce priveste semnul insa, nu sunt sigura deloc; de fapt nu cred sa fi fost facut cu unghia: este prea mare si prea rotund. Daca m-as ridica si m-as uita la el, mai mult ca sigur ca nu as putea discerne cu precizie; deoarece odata un lucru facut, nimeni nu mai stie cum s-a intamplat. O, doamne, misterul vietii; nepotrivirea gandului! Nestiinta umanitatii! Ca sa dovedesc cat de mica este capacitatea noastra de control asupra posesiunilor noastre - cat de intamplatoare continua sa fie viata noastra dupa tot ceea ce a realizat civilizatia - am sa enumar doar cateva din lucrurile pierdute intr-o viata de om, incepand cu, deoarece aceasta pare cea mai misterioasa pierdere - ce pisica le-ar roade, ce sobolan le-ar musca - trei cutii de tabla de un albastru spalacit, continand unelte pentru legat carti? Urmeaza apoi coliviile pentru pasari, cercurile de butoi, patinele de otel, galeata cu carbuni de pe vremea reginei Anne, planseta pentru biliard - toate s-au dus, la fel si bijuteriile.Opaluri si smaralde zac la radacina napilor. Ce vartej devorator, intr-adevar! E de mirare ca mai am niste haine pe mine, ori ca mai sunt inconjurata in clipa aceasta de mobilierul masiv. Caci daca e sa ne asemuim viata cu ceva, atunci cea mai potrivita comparatie este aceea a zborului printr-un tunel cu cincizeci de mile pe ora, aterizand la celalalt capat, fara macar o agrafa in par! Proiectati la picioarele lui Dumnezeu cu desavarsire goi! Cu parul zburand in spate, asemenea cozii unui cal de cursa. Intr-adevar, aceasta pare sa exprime repeziciunea vietii, necontenita pierdere si reparatiune; totul atat de intamplator, doar purul hazard...

Si totusi semnul acela de pe perete nu este deloc un orificiu. Ar putea fi vorba chiar de un obiect rotund si negru, ca, de exemplu, o mica petala de trandafir ramasa din vara, iar eu, nefiind o gospodina foarte vigilenta ... a se vedea numai praful de pe policioara caminului, de pilda, praful despre care se spune ca a ingropat Troia de trei ori, doar cateva cioburi de ceramica incapatanandu-se sa supravietuiasca. Trebuie sa ma ridic sa ma conving singura ce este de fapt semnul acela de pe perete - o unghie, o petala de trandafir, o crapatura de lemn? Iata natura jucandu-si din nou vechiul ei joc de autoconservare. Acest sir de ganduri, isi da ea seama, ameninta sa fie o simpla risipa de energie, sau chiar sa intre in coliziune cu realtatea, caci cine va fi capabil vreodata sa ridice macar un deget contra Tablei Whitaker a Prioritatilor? Inteleg jocul Naturii - imboldul ei de a face sa consideram actiunea ca pe un mijlod de a pune capat oricarui gand capabil sa produca o emotie ori suferinta. De aici, presupun, vine usorul nostru dispret pentru oamneii de actiune - ii consideram oameni care nu gandesc. Nu vad totusi niciun semn rau in a pune definitiv capat gandurilor dezagreabile privind un semn de pe perete. Ar trebui sa fiu patrunsa numai de ganduri pasnice si fericite. Unde ramasesem? Despre ce a fost vorba de fapt? Un copac? Un rau? Dealurile din sud? Almanahul Whitaker? Nu-mi mai pot reaminti nimic. Totul se misca, se prabuseste, aluneca, piere... Nu exista decat o imensa deplasare a materiei ...

Cineva se apleaca spre mine supand:
- Ma duc sa cumpar un ziar.
- Da?
- Oricum nu are niciun rost sa cumperi ziare ... Nu se intampla niciodata nimic. Nenorocitul asta de razboi. Fie blestemat!... Cu toate astea nu vad de ce trebuie sa avem un melc pe perete!
Ah, semnul acela de pe perete! Era un melc.




   |  Tolstoi  |  Dos Pasos  |  Faulkner  |  Greene  |  Huxley  |  Joyce  |  Kafka  |  Proust  |  Woolf  |  Marquez  |