Aldous Huxley
 
Fard

Se certau de aproape trei sferturi de ora. Vocile isi trimiteau de-a lungul coridorului sunetul confuz, inabusit, din capatul celalalt al apartamentului. Aplecata peste cusatura, Sophie se intreba, fara prea multa curiozitate, din ce s-o fi iscat cearta de data asta. Cel mai adesea auzea vocea Doamnei; ascutita de manie si purtand in ea lacrimi de indignare, vocea izbucnea in rafale. Domnul se controla mai mult, si vocea lui mai adanca era lansata cu prea multa masura pentru a patrunde lesne prin usile inchise si a strabata coridorul. In odaita rece, Sophiei i se parea ca cearta seamana, in cea mai mare masura a timpului, cu un sir de monologori ale Doamnei, intrerupte de taceri stranii si rau prevestitoare. Dar, din cand in cand, Domnul parea sa-si piarda de-a binelea cumpatul, si atunci intre rafale nu mai era tacere, ci un strigat aspru, incarcat de manie. Doamna isi mentinea stridenta zgomotoasa continuu, fara sa cedeze; chiar si la manie, vocea ei era de o monotonie ciudata. Dar Domnul vorbea cand tare, cand incet, cu accente, modulatii si izbucniri subite, astfel incat contributiile lui la cearta, atunci cand puteau fi auzite, sunau ca niste explozii separate. Uau-hau-hau-hau-hau, parea ca latra rar un caine.

Dupa un timp, Sophie nu mai dadu atentie zgomotului de cearta. Carpea un camizol de-al Doamnei, si treaba asta reclama multa atentie. Se simtea foarte obosita, o durea tot corpul. Avusese o zi grea, la fel si ieri, si alaltaieri. Fiecare zi era o zi grea, iar ea nu mai era atat de tanara. Peste doi ani avea sa implineasca cincizeci. De cand se stia, fiecare zi fusese o zi grea. Se gandi la sacii cu cartofi pe care ii cara cand era fetita, la tara. Mergea incet, incet, pe drumul prafuit, cu sacul pe umar. Inca zece pasi; atat mai rezista. Numai ca niciodata nu se termina; mereu trebuia s-o ia de la inceput.

Deodata zgomotul din partea cealalta a coridorului crescu. Se deschise o usa, cuvintele capatara contur:
- ... bien tort, mon ami, si tu crois que je suis ton esclave. Je ferai ce que je voudrai!
- Moi aussi!
Domnul scoase un hohot de ras amenintator. Pasi grei rasunara pe coridor, suportul de umbrele zangani; Apoi usa casei fu trantita cu zgomot. Dupa cateva clipe se auzi soneria. Bazaitul asta furios de viespe o facea totdeauna sa sara in sus. Se ridica, isi puse lucrul pe masa, isi netezi sortul, isi potrivi boneta si pasi in coridor. Soneria bazaii din nou cu furie. Doamna era nerabdatoare.
- In sfarsit, Sophie! Credeam ca n-o sa mai vii!
Sophie nu spuse nimic; nu era nimic de spus. Doamna statea in fata garderobului deschis. Avea pe brat un maldar de rochii, iar pe pat zaceau ingramadite altele. "Un beaute a la Rubens", asa ii zicea sotul in momentele lui de tandrete. Ii placeau femeile inalte, masive, stralucitoare. Nuielele de trestie nu-i spuneau nimic. O botezase "Helene Fourment", ca in celebrul tablou aflat la Louvre. In seara aceea chiar arata superba Obrajii i se imbujorasera; ochii albastrii aveau o stralucire neobisnuita, parul scurt, castaniu-roscat i se ravasise.
- Maine, Sophie, spuse ea pe un ton dramatic, plecam la Roma. Maine dimineata.
Vorbind, desprinse inca o rochie din garderoba si o arunca pe pat. Din pricina miscarii, halatul i se desfacu, lasand sa se vada lenjeria brodata si o carnatie alba splendida. Trebuie sa facem imediat bajale.
- Pentru cat timp, Doamna?
- Doua saptamani, trei luni... de unde sa stiu?
- Nu-i totuna, Doamna.
- Principalul e sa plecam de aici. Nu ma mai intorc in casa asta, dupa tot ce mi s-a spus in seara asta, decat atunci cand o sa fiu implorata in genunchi.
- Atunci ar fi mai bine sa luam geamantanul cel mare. Doamna; ma duc sa-l aduc.
In debara era un aer greu, mirosind a praf si a piele. Geamantanul cel mare era inghesuit intr-un colt. Fu nevoita sa se apece si sa traga tare pentru a-l scoate afara. O apucase iar ametelea aceia din ultimele zile.
- Am sa te ajut sa impachetezi, Sophie, spuse Doamna cand servitoarea se intoarse, tragand dupa ea geamantanul greu.

Ce cap de mort avea batrana asta de la o vreme! Nu putea suferi sa aiba pe langa ea oameni batrani si urati. Dar Sophie era atat de folositoare; ar fi fost o nebunie s-o de afara. Incepu sa masoare camera in lung si in lat. Si apoi, sa gandi ea, si tatal ei era batran. Asta la ce mai e bun, as vrea sa stiu? Imi tot spune: trebuie sa fii mandra ca ai un barbat poet. Dar draga mea Sophie, unde ti-e capul? De ce impachetezi si oroarea asta de rochie verde, veche? Sophie arata ca un cadavru ambulant!
- Teribila e viata! repeta Doamna cu convingere. Teribila, teribila, teribila!
Trebuia sa trimita femeia la culcare. Dar ea singura n-avea sa fie in stare sa-si faca bagajul. Si era atat de important sa plece maine dimineata.
- Sophie, spuse ea deodata si se stapani cu greutate sa nu tipe, ia uitat-te pe masuta mea de toaleta. E acolo o cutiuta de fard "Dorin" numarul douazeci si patru. Puneti putin pe obraji. Este si un ruj de buze in sertarul din dreapta.
Isi tinu cu hotarare ochii inchisi, in timp se Sophie se ridica. Ii trozneau toate incheieturile si zgomotul asta o cutramura. Ce viata, Dumnezeule, ce viata! Auzii apoi niste pasi tarsiti. Deschise ochii. O, asa era mult mai bine, mult mai bine!
- Multumesc, Sophie. Acum arati mai putin obosita. Se ridica sprintena.. Si acum sa ne grabim.
Plina de energie, se repezi la garderoba. Doamne sfinte, exclama ea cu mainile desfacute, ai uitat sa-mi pui in geamantan rochia albastra de seara! Cum ai putut fi atat de proasta, Sophie?




   |  Tolstoi  |  Dos Pasos  |  Faulkner  |  Greene  |  Huxley  |  Joyce  |  Kafka  |  Proust  |  Woolf  |  Marquez  |