Lev Tolstoi
 
Insemnarile unui nebun

Calatoria mi-a placut mult. Servitorul meu, un om tanar si blajin, era tot atat de vesel ca si mine. Aveam prilejul sa cunosc locuri si oameni noi. Calatoream si ne bucuram. Hotarasem sa facem drumul oprindu-ne doar cand trebuaiu schimbati caii. Se facuse noaptea si noi tot pe drum eram. Atipii, dar ma trezii deodata. Ma cuprinse teama. Asa cum se intampla in ultima vreme, ma trezisem speriat si totodata inviorat parca, cu impresia ca n-am sa mai pot adormi curand. "De ce calatoresc? Incotro ma duc?" - gandul acesta imi trecu deodata prin minte. Si ma cuprinse frica. Serghei se trezi si el si incepuram sa vorbim. Ii vorbii despre tinuturile prin care treceam; el imi raspundea, glumea, eu insa ma plictiseam. Totusi, cat am stat de vorba cu el, m-am simtit usurat.
- Sa nu ne oprim aici? Sa ne odihnim.
- Foarte bine.
- Mai e mult pana la oras?
- De la versta urmatoare mai sunt sapte.
Surugiul era om domol, tacticos si tacut. Mana incet si asta ma plictisea. Am pornit. Taceam si ma simteam bine, fiindca ma gandeam la odihna si speram ca popasul ma va linisti pe deplin. Am mers mult prin intuneric si drumul mi se parea nesfarsit. Am ajuns la oras. Toata lumea dormea. Cateva casute au aparut in intuneric; clopoteii si tropotul cailor rasunau mai tare, repercutandu-se altfel, cum se intampla cand sunt cladiri in apropiere. Toate aceste ma plictiseau. Asteptam hanul postei, samovarul si odihna - asteptam sa ma culc. Am ajuns in sfarsit la o casuta cu un stalp in fata. Casuta era alba, dar mie mi s-a parut infiorator de trista. Atat de trista, incat m-a cuprins chiar un fel de teama. Am coborat fara graba. Serghei transporta repede, foarte vioi, cele de trebuinta, alerga si tropaia pe cerdac. Pana si tropotul acesta imi umplea sufletul de tristete. Am intrat pe un mic culoar si un om cam adormit, cu o pata pe obraz - o pata care m-a infiorat - ne-a aratat o camera posomorata.
- N-aveti vreo camera in care sa ne odihnim?
- Ba avem. E chiar asta.
O odaita patrata, ingrijit varuita. Imi aduc aminte ca ma chinuia chiar forma ei patrata. O singura fereastra, cu perdeluta rosie. Lumina rosiatica a lumanarii si proportiile ei - era ceva mai scurta decat sfesnicul - toate imi spuneau acelasi lucru: viata nu are niciun continut real. Ma coplesea teama pentru viata mea pe care o simteam pierind si sentimentul acesta era mai tare decat tot. Trebuia numaidecat sa adorm. M-am si culcat. Dar abia ma culcasem si am sarit din nou inspaimantat. Abatut, abatut, eram abatut sufleteste asa cum esti abatut fizic inainte de a varsa. Ti-e frica, ti-e groaza, ti se pare ca te inspaimanta moartea, dar cand iti amintesti de viata, cand te gandesti la ea, intelegi ca ea te ingrozeste, fiindca o pierzi.

Catre seara am ajuns la destinatie. Ma luptasem toata ziua cu tristetea si o biruisem; imi ramasese insa in suflet un reziduu ingrozitor: asa ca si cum mi s-ar fi intamplat o nenorocire pe care numai vremelnic o puteam uita; ea era insa acolo, in fundul sufletului, si ma stapanea. Cand am ajuns, era seara. Vechilul, un batranel, ma primi bine, dar nu prea bucuros (il inciuda vanzarea mosiei). Odaite curate, cu mobila capitonata. Un samovar nou, stralucitor. Un servicu de ceai mare, miere la ceai. Totul era placut. Il intrebai despre mosie, insa fara tragere de inima, ca si cand as fi recitat o lectie veche, aproape uitata. Nu eram bucuros deloc. Totusi, am adormit fara sa fiu trist. M-am intors acasa cu bine; mosia n-am cumparat-o fiindca nu-mi ajungeau banii; mi-am reluat vechiul trai, cu o singura deosebire: am inceput sa ma rog si sa ma duc regulat la biserica. Da, vechiul trai - asa mi se parea aunci, dar acum , amintindu-mi-l, stiu ca era cu totul altul. Traiam pe vechile temeiuri ale vietii mele, forta de inertie ma mana pe vechile fagase, dar nu intreprindeam nimic nou. Si ma preocupau mai putin indeletnicirile mele obisnuite. Totul ma plictisea. Ajunsesem evlavios si nevasta-mea observa-se, din cau asta ma ocara si ma sacaia. Acasa n-am mai avut niciun acces de tristete. Odata insa am plecat pe neasteptate la Moscova. Ziua m-am hotarat, seara am plecat. Aveam treaba cu un proces. Am ajuns la Moscova bine dispus. Totusi, seara au reinceput problemele. Omul de serviciu iesi, iar eu ma grabii sa ma imbrac; mi-era frica sa ma uit la pereti. "Prosti, imi zisei, de ce sa ma tem? Parca as fi un copil. Ma tem de stafii. Da, de stafii ... mai buna ar fi teama de stafii decat teama cealalta. Si de ce, de ce? ... De nimi... De mine... Ce prostii!" Am pus o camasa scrobita, teapana si rece, am prins mansetele cu butoni, am imbracat redingota si m-am dus la mosierul din Harkov. Era gata. Aveam de gand sa vedem "Faust". Mosierul a mai trecut pe la frizer sa-si onduleze parul. Totul era bine. Uitasem cu desavarsire camera cea ingusta si peretele ei despartitor. Si la teatru a fost placut.

A doua zi am facut tot ce mi-a stat in putere pentru a-mi ispravi pana seara toate treburile, ca sa scap de o a doua noapte in camera aceea si, cu toate ca n-am ispravit ce aveam de facut, m-am intors acasa. Nu ma simteam trist. Noaptea petrecuta la Moscova accentuase in viata mea schimbarea inceputa la Arzamas. Ma ocupam din ce in ce mai putin de treburi, ma napadise un fel de apatie. Sanatatea mea a inceput si ea sa se clatine. Nevasta-mea mi-a cerut sa ma caut. Spunea ca discutiile asupra lui Dumnezeu si asupra credintei sunt iscate de vreo boala. Eu insa stiam ca slabiciunea si boala sunt provocate de intrebarile care se framantau fara raspuns in mine. Ma sileam sa nu las sa razbata preocuparea care ma obseda si sa-mi petrec viata in felul obisnuit. Toata viata am fost vanator. Intr-o zi de iarna, un vecin al meu, vanator si el, veni la mine cu copoii si ma lua la vanatoare de lupi. M-am dus. Cand am ajuns in padure, ne-am pus schiurile si ne-am indreptat spre locurile noastre. Vanatoarea n-a reusit, lupii au scapat printre gonaci, lucru pe care l-am observat de departe. Am pornit atunci prin padure, luandu-ma dupa urma proaspata a unui iepure. Urma m-a dus departe, pana la o poiana. Iepurele nu mai era acolo. Sarise fara sa-l fi observat. Am luat-o inapoi, prin padurea aceea mare. Zapada era adanca, schiurile se afundau, crengile ma incurcau. Desisul crestea din ce in ce. Am inceput sa ma intreb unde ma aflu - zapada schimba totul. Si deodata mi-am dat seama ca ma ratacisem. Eram departe de casa, si de vanatori, nu se auzea nimic. Obosisem, eram lac de sudoare. Daca m-as fi oprit, as fi inghetat. Sa merg inainte, n-aveam putere. Am strigat. Liniste deplina. Nu mi-a raspuns nimeni. Am luat-o inapoi. Nici asa nu era bine. In jurul meu numai padure, imposibil sa-mi dau seama unde e rasaritul si unde e apusul. M-am intors din nou. Mi se muiau picioarele. Si am inceput sa-i cer lui Dumnezeu iertare si m-a cuprins sila de mine. Spaima n-a tinut mult. Am ramas catva timp locului, mi-am venit in fire, am urmat o anume directie si curand am gasit iesirea. Nu fusesem departe de marginea padurii. Bratele si picioarele imi trenurau, imi zvacnea si inima, dar sufletul imi era plin de bucurie. Am dat de vanatori si m-am intors acasa.




   |  Tolstoi  |  Dos Pasos  |  Faulkner  |  Greene  |  Huxley  |  Joyce  |  Kafka  |  Proust  |  Woolf  |  Marquez  |