Scriitori care m-au marcat
 

De la inceputul conversatiei m-am simtit in fata doctorului de parca aveam aceiasi varsta ca pe vremea cand ma tineam de pozne pe sub fereastra lui, asa cum m-a intimidat cand mi s-a adresat cu seriozitatea si afectiunea cu care ii vorbea mamei. Copil fiind, in situatii grele incercam sa-mi ascund tulburarea clipind iute si fara incetare. Reflexul acela de nestapanit mi-a revenit brusc cand doctorul s-a uitat la mine. Caldura devenise insuportabila. M-am marginit un timp sa raman in afara converstiei, intrebandu-ma cum era cu putinta ca batranul acela afabil si coplesit de nostalgii sa fi fost spaima copilariei mele. Pe neasteptate, dupa o lunga pauza si in urma unor cuvinte banale, m-a privit cu un zambet de bucurie.
- Asadar, tu esti marele Gabito, imi spuse. Ce studiezi?
Mi-am ascuns stinghereala printr-o insiruire fantomatica a studiilor mele: liceul in intregine si cu bune rezultate la un internat de stat, doi ani si cateva luni de Drept haotic, jurnalism empiric. Mama m-a ascultat si a cautat indata sprijinul doctorului.
Inchipuie-ti, cumetre, zise, vrea sa fie scriitor!
Doctorului ii scaparara ochii.
- Ce minunatie, cumatra! spuse. E un dar ceresc. Si se intoarse spre mine: Poezie?
- Roman si povstire, i-am spus cu sufletul la gura.
El se entuziasma.
- Ai citit Dona Barbara?
- Bineinteles, i-am raspuns, si aproape tot ce-a mai scris Romulo Gonzales.

Parca inviorat de un entuziasm subit, ne-a povestit ca il cunoscuse la o conferinta pe care o tinuse la Maracaibo si ca i s-a parut a fi un autor demn de cartile sale. Adevarul e ca in momentul acela, cu febra mea de patruzeci de grade navigand prin acea saga a fluviului Mississippi, incepeam sa dibuiesc toate secretele romanului autohton. Dar comunicarea atat usoara si cordiala cu barbatul care fusese groaza copilariei mele mi se parea un miracol si am preferat sa ma las cuprins de entuziasmul lui. I-am virbit de "Girafa" - rubrica mea zilnica de la El Heraldo - si i-am dat proaspata veste ca ne gandeam sa publicam foarte curand o revista in care ne puseseram mari sperante. Mai sigur pe mine, i-am povestit despre proiect, ba chiar i-am anticipat si numele: Cronica
El ma scruta din cap pana-n picioare.
- Nu stiu cum scrii, dar vorbesti deja ca un scriitor.
Mama se grabi sa explice adevarul: nimeni nu se impotrivea sa fie scriitor, cu conditia sa urmez si o cariera universitara care sa ma faca sa-mi croiesc un drum sigur. Doctorul minimaliza totul si se apuca sa vorbeasca de cariera de scriitor. Si el ar fi vrut sa fie unul, dar parintii lui, cu aceleasi argumente ca ea, l-au obligat sa ajunga militar.
- Si ca sa vezi, cumatra, conchise el: sunt medic, iata-ma aici, in fata dumitale, fara sa stiu cati dintre bolnavii mei au murit din voia Domnului si cati din pricina medicamentelor mele.
Mama se simti pierduta.
- Cel mai rau, zise, e ca s-a lasat de Drept dupa atatea sacrificii pe care le-am facut ca sa-l sustinem.
Doctorului, dimpotriva, i se paru o minunata dovada a unei vocatii devastatoare: unica forta capabila sa se ia la intrecere cu dragostea. Si indeosebi vocatia artistica, cea mai misterioasa dintre toate, careia i se consacra viata toata fara sa astepte nimic de la ea.
- E ceva ce ai inautrul tau de cand te nasti si a i te impotrivi e fatal pentru sanatate, spuse el. Si incheie cu un incantator zambet de mason impatimit: asa trebuie sa fie vocatia de preot.

Gabriel Garcia Marquez, "A trai pentru a-ti povesti viata"




  |  Tolstoi   |  Dos Pasos   |  Faulkner   |  Greene   |  Huxley   |  Joyce   |  Kafka   |  Proust   |  Woolf   |  Marquez   |