Ghepardul
 
 

Nunc et in hora mortis nostrae. Amen.
Rugaciunea zilnica se sfarsise. Timp de o jumatate de ora, glasul impacat al Printului reamintise tainele de slava si de patimire; timp de o jumatate de ora, alte glasuri, ingemanate, tesusera un murmur unduitor, din care se desprinsesera florile de aur ale unor cuvinte neobisnuite: iubire, neprihanire, moarte; si in leganarea acelui murmur, salonul rococo parea sa-si fi schimbat infatisarea; pana si papagalii, care isi desfaceau aripile de curcubeu pe matasea tapiseriei, aratau cuprinsi de sfiala; chiar si Magdalena, intre cele doua ferestre, avea mai curand infatisarea unei pocaite decat cea a frumoasei blonde durdulii, pierduta in cine stie cine ce visari, cum arata de obicei.

Acum vocea tacuse si totul se intorcea la ordinea sau dezordinea obisnuita. Pe usa pe care iesisera servitorii, dogul Bendico, intristat de propria-i excludere, intra dand din coada. Femeile se ridicau agale si unduitoarea retragere a fustelor descoperea incetul cu incetul nudurile mitologice care se desenau pe fondul laptos al pavimentului. Ramase descoperita doar o Andromeda, pe care sutana parintelui Pirrone, intarziat in rugaciunile sale suplimentare, o mai impiedica o vreme sa-l revada pe argintarul Perseu, care, zburand peste talazuri, se grabea sa o salveze si sa-i primeasca sarutul. Cetele de Tritoni si Driade, care de pe munti si mari, printre nori de culoarea zmeurei si a ciclamenului, se pravaleau spre transfigurata scoica de aur pentru a slavi gloria Casei Salina, aparura dintr-o data cuprinse de atata veselie, incat nu mai tineau cont nici de cele mai simple reguli ale perspectivei; si zeii cei mari, Principii intre zei, fulgeratorul Jupiter, incruntatul Marte, Venus cea languroasa, care o luase inaintea celor mici si multi, sustinea cu bunavoie stema albastra cu Ghepardul. Stiau ca peste douazeci si trei de ore si jumatate vor redeveni stapanii vilei. Pe pereti maimutele incepura sa le dea cu tifla papagalilor.

Intre timp, el, Principele, se ridica: socul greutatii sale de urias facea satremure pardoseala, iar in ochii sai deschisi la culoare se reflecta pentru o clipa orgoliul acestei efemere dovezi a propriei instapaniri asupra fiintelor si lucrurilor. Acum aseza enorma carte de rugaciune cu coperti rosii pe scaunul care se aflase in fata lui in timp ce citise rozariul, pune la locul ei batista pe care isi indoi genunchiul, si privirea i se tulbura usor de nemultumire la vederea unei pete de cafea care, inca de dimineata, cutezase sa intrerupa vastul alb al jiletcii sale. Nu era gras, era doar urias si foarte puternic; capul ii atingea (in casele locuite de muritorii de rand) ciucurele de jos al candelabrelor; putea indoi cu degetele, ca pe o foaie de hartie, monedele de un ducat, asa ca intre Vila Salina si atelierul unui bijutier era un du-te-vino continuu pentru repararea furculitelor si lingurilor pe care, la masa, mania lui inabusita le indoia deseori in cerc. Era ultimul dintr-o nobila familie care secole de-a randul nu stiuse sa-si tina socoteala cheltuielilor si a datoriilor, si avea puternice inclinatii spre matematici, pe care le aplicase in astronomie, obtinând recunoastere publica si cat se poate de placute bucurii private.

continuare