Portocalele nu sunt singurele fructe
 
 

Ca majoritatea oamenilor, am trait multa vreme cu mama si cu tatal meu. Tatei ii placea sa se uite la lupte greco-romane la televizor; iar mamei ii placea sa se ia la tranta; n-avea importanta cu ce sau cu cine. Ea era persoana din coltul alb si cu asta basta. In zilele cu vantul cel mai puternic, ea atarna la uscat cele mai mari cearceafuri. Isi dorea ca mormonii sa-i bata la usa. Odata, de alegeri, a pus fotografia unui candidat conservator in geam, intr-un oras industrial, predominant laburist. Nu auzise in viata ei de sentimente tulburi. Lumea se impartea in prieteni si dusmani: Satana (in multiplele-i infatisari), vecinii alaturati, sexul (in multiplele-i infatisari) si trantorii. Prieteni erau: Dumnezeu, cainele nostru, tanti Madge, romanele lui Charlotte Bronte si insecticidele; si, la inceput, eu. Fusesem adusa pentru a ma alatura ei ca partenera in meciul de lupte greco-romane pe echipe dintre ea si Restul Lumii. Avea o atitudine plina de mister in privinta facerii copiilor; nu era vorba ca n-ar fi putut avea; ci ca nu voia sa aiba. Era foarte suparata ca fecioara Maria i-o luase inainte. Asa ca a ales optiunea imediat urmatoare si a facut demersuri sa i se incredinteze un copil gasit. Acela am fost eu.

Nu tin minte nicio clipa in care sa nu fi stiut ca sunt o fiinta aparte. Nu aveam Magi, intrucat ea nu credea ca exista cu adevarat barbati intelepti, insa aveam oi. Intr-una din cele mai vechi amintiri ale mele, stau de Paste pe o oaie, in timp ce ea imi spune povestea Mielului Sacrificat. Duminica urmatoare, il mancam cu cartofi. Duminica e ziua Domnului, cea mai insemnata zi a saptamanii; acasa, aveam un radio cu pickup, cu o fatada impresionanta de mahon si un buton grasan de bachelita, cu care te joci pana gasesti posturile. De regula, ascultam Light Programme, insa duminica ascultam intotdeauna World Service, in asa fel incat mama sa poata fi in permanenta la curent cu activitatile misionarilor. Harta misionarilor era foarte frumoasa. Pe fata avea toate tarile, iar pe spate, o diagrama care iti spunea despre Triburi si Ciudateniile lor. Favoritul meu era numarul 16, "Buzulii din Carpati". Acestia credeau ca, daca un soarece da peste parul pe care ti l-ai taiat si-si face cuib din el, te doare capul. Daca acel cuib era destul mare, puteai chiar sa si innebunesti. Dupa stiinta mea, inca nu-i vizitase niciun misionar.

Duminica, mama se trezea devreme si nu lasa pe nimeni sa intre in salon pana la ora zece. Era locul ei de rugaciune si meditatii. Intotdeauna se ruga in picioare, din cauza genunchilor, asa cum Bonaparte dadea intotdeauna ordine de pe cal, din cauza staturii sale. Sunt convinsa ca relatia pe care mama o avea cu Dumnezeu era foarte strns legata de pozitia ei. Era dedicata trup si suflet Vechiului Testament. Nu se regasea catusi de putin in mielul pascal cel bland, ea era acolo, cu toata fiinta alaturi de proroci, si adesea, cand urgiile cerului nu se abateau asupra celor ce meritau, o gaseaia bosumflata sub copaci. Destul de des insa, ele se pogorau asupra pacatosilor, din voia Domnului ori a ei, nu stiu sa spun. Intotdeauna se ruga in acelasi mod. In primul rand, ii multumes lui Dumnezeu ca traise sa mai apuce o noua zi, apoi ii multumea lui Dumnezeu ca se milostivea de lume inca o data. Apoi vorbea despre dusmanii ei, ceea ce achivala, practic, cu un catehism. In clipa in care cuvintele "Ma voi razbuna, spuse Domnul", rasunau prin perete in bucatarie, puneam ceainicul pe foc. Cat fierbea si se facea ceaiul, ea se ocupa de ultimul punct de pe ordinea de zi, lista celor suferinzi. Era cat se poate de punctuala. Eu puneam laptele in ceasca, ea intra, lua o gura mare de ceai si rostea una dintre urmatoarele trei propozitii:
- Domnul e bun(privind cu ochi de otel spre curtea din spate).
- Ce fel de ceai e asta (privind cu ochi de otel spre mine).
- Care a fost cel mai batran om din Biblie?

continuare