Sa nu pronunti: noapte
 
 

Seara la sapte sta pe balconul apartamentului sau de la etajul al doilea, se uita cum dispare lumina zilei si asteapta: ce promite ultima raza de lumina si ce va putea implini? In fata lui, o curte goala cu o parcela de iarba, oleandri, o banca si un chiosc cu un aer parasit format din crengile de bouagainvillae. Curtea e marginita de un zid pe care se contureaza urma unei deschizaturi astupate cu straturi de piatra. Acestea sunt mai noi, mai deschise la culoare, si chiar in clipa de fata par mai usoare decat vechile pietre. In spatele zidului se inalta doi chiparosi. Acum, in lumina serii, culoarea chiparosilor e neagra, nu verde. Mai departe se intind niste coline: acolo e desertul. Si tot acolo se ridica uneori cate un vartej cenusiu, care vibreaza o clipa, se rasuceste violent, se lasa dus, se potoleste. Si reapare in alt loc. Cerul devine din ce in ce mai cenusiu. Nori calmi, unul dintre ei trimite un reflex slab al amurgului. Asfintitul soarelui nu ajunge pana la balconul acesta. Pe zidul de piatra unde se termina curtea o pasare ciripeste plina de insufletire, ca si cum ar fi primit chiar acum o veste pe care nu poate sa o impartaseasca. Dar tu?

Se lasa noaptea. Se aprind luminile oraselului, pe strazi si la ferestrele caselor, intre un intuneric si altul. Vantul se inteteste si aduce cu el miros de lemne arse si praf. Lumina lunii asterne o masca a mortii peste colinele din apropiere, care parca nu mai sunt coline, ci sunetele unei melodii inabusite. Pentru el, locul acela este capatul lumii. Nu e rau la capatul lumii: a facut deja ce a putut face, si de acum inainte asteapta. Paraseste balconul, intra, se aseaza cu picioarele desculte pe masa din salon, cu mainile atarnand greoaie de o parte si de alta a fotoliului, atrase parca de racoarea podelei. Nu deschide televizorul si nu aprinde lumina. O masina coboara panta strazii intr-un fosnet de cauciucuri. Niste caini latra dupa ea. Si cineva canta la flaut, nu o melodie intreaga, ci game simple care se repeta urcand si coborand, aparent fara nicio modificare. Sunetele acestea i se par frumoase. In inima cladirii se aude liftul care depaseste etajul fara sa se opreasca. La radio, intr-un apartament vecin, o crainica vorbeste parca intr-o limba straiana, dar acum nu mai este sigur nici de lucrul acesta. Pe scari, o voce de barbat spune hotarat: "In niciun caz". Altcineva raspunde: "Daca nu, nu te duce, alta data".

In intervalul cat zumzetul frigiderului se opreste, se aud dinspre vale greieri care parca strapung tacerea. Un vant usor patrunde, agita perdelele, ravaseste paginile ziarului de pe raft, ca o respiratie care umple camera, face sa tremure frunzele plantei din ghiveci, iese prin cealalta fereastra si se intoarce in desert. Pentru o clipa isi strange umerii in maini ca intr-o imbratisare. Placerea aceasta ii aminteste gustul serilor de vara intr-un oras adevarat, poate Copenhaga, unde a petrecut candva doua zile. Acolo noaptea nu se napusteste, ci tatoneaza locul pe indelete. Vălul inserarii se lasa acolo atat de incet, in trei, patru ore, incat seara pare ca vrea sa atinga zorii zilei. Clopotele scoteau sunete de tot felul, de la unul singur auzindu-se sunete ragusite, asemanatoare cu o tuse. O ploaie molcoma unea cerul acela al inserarii cu apele stramtorii si ale canalelor. Prin ploaie strabatea un tramvai luminat, gol, i s-a paru ca vede o casierita tanara care se apleaca sa vorbeasca cu vatmanul, sprijinindu-si degetele mainii pe mana lui, a trecut, si iarasi ploaia subtire, de parca lumina serii nu o traversa, ci izbucnea din ea, iar picaturile se intalneau cu stropii unei fantani arteziene dintr-o piata marginasa, unde apa molcoma era iluminata toata noaptea. Un betiv zdrentaros, in varsta, motaia pe un parapet, cu capul acoperit de peri aspri carunti ingropat in piept, cu picioarele incaltate cu pantofi, dar fara sosete, cufundate in apa fantanii. Imobil.
Dar cat o fi ceasul acum?

continuare