Miramar
 
 

In sfarsit, Alexandria. Alexandria, bob de roua, nimb de nori albi, raza de soare limpezita in apele cerului, lacas al amintirilor inmuiate in miere si lacrimi.

Cladirea semetita ma scruteaza iar. Imaginea ei mi s-a intiparit demult in memorie. O stiu atat de bine. Numai ca acum priveste spre niciunde, cu indiferenta, de parca nu m-ar fi cunoscut niciodata. Cu zidurile coscovite de umezeala si de trecerea timpului se inalta pe o limba de uscat din Mediterana, strajuita de palmieri si acacii, si care se intinde pana acolo unde, in sezonul de vanatoare, se aude paraitul neincetat al pustilor. Aerul proaspat si tare imi mistuie trupul firav si cocarjat. Nu-i mai pot tine piept ca odinioara. Mariana, draga mea Mariana, cat mi-as dori sa te afli tot acolo, in vechea ta reduta! Cred si sper. Altfel nu stiu ce va fi cu mine. A mai ramas atat de putin timp. Dupa cum vad eu, cu ochii impaienjeniti, stresiniti de sprancene carunte si rare, povestile lumii se tot repeta in mod absurd. Iata-ma, in sfarsit ma intorc la tine, Alexandria.

Sun la apartamentul de la etajul patru. Cineva priveste pe vizor: este chiar Mariana. Te-ai schimbat mult, draga mea. In intunericul de pe scara, nu ma recunoaste. Chipul alb si parul auriu ii sclipesc in lumina difuza a unei ferestre din interior.
- Pensiunea Miramar?
- Da, monsieur.
- As dori o camera.
Se deschide usa. Ma intampina o statuie de bronz a Fecioarei. Apoi un miros de care mi-a fost dor cateodata. Stam fata in fata si ne privim. Inalta, subtire, cu parul auriu, pare sa fie in puteri, chiar daca e adusa de spate si, fara indoiala, are parul vopsit, iar venele umflate de pe maini si ridurile din colturile buzelor dezvaluie vremea ce s-a scurs. Inca mai esti fermecatoare, desi ai implinit deja cincizeci si sase de ani, draga mea. Iti mai amintesti oare de mine?
Ma masoara cu ochii ei albastrii si, deodata, incepe sa clipeasca mai repede. A, iata ca iti amintesti, iata ca imi recuperez existenta pierduta.
- O, dumneata esti?
- Madame.
Entuziasmati, ne strangem mainile. Chicoteste coplesita de emotie, asa cum numai femeile din Anfushi stiu sa faca. Si renunta pe loc la orice formalism.
- Ce surpriza minunata! Amer-bei, domnule Amer, ah!
Ne asezam pe canapeaua din abanos de sub statuia Fecioarei. Trupurile ni se reflecta in biblioteca vitrata ce nu a servit niciodata decat drept decor in acest vestibul.
Privesc in jur si ii zic:
- Chiar nu s-a schimbat nimic in vestibulul pensiunii.
- Oh, nu, a fost refacut si zugravit de mai multe ori, protesteaza ea mandra. Ia uite, continua Mariana intinzandu-si bratul, sunt atatea lucruri noi: candelabrul, paravanul, radioul ...
- Sunt atat de fericit ca te-am gasit, Mariana. Slava Domnului ca esti bine!
- Multumesc lui Dumnezeu ca si dumneata esti bine, monsieur Amen, sa batem in lemn.
- Ei, nu o duc chiar asa de bine: am colita, probleme cu prostata, dar, sa ma auda Cel de Sus, nu ma plang.
- Si de ce ai venit tocmai acum, cand s-a sfarsit sezonul?
- De fapt, am venit sa ma stabilesc aici.   Cand ne-am vazut ultima oara?
- Ne-am vazut acum... acum... Ce ziceai, ai venit sa ramai aici?
- Da, draga mea, ultima oara te-am vazut acum vreo douazeci de ani!

continuare