Amurgul zeilor stepei
 
 

Jucam ping-pong nu departe de tarmul marii pana catre miezul noptii, caci era inca suficienta lumina, desi noptile albe trecusera. Ultimele partide, cele de dupa unsprezece si jumatate, erau apanajul celor cu vederea mai buna, in vreme ce noua, celorlalti, nu ne ramanea decat sa stam sprijiniti de gardul de lemn, sa privim jocul si sa-i corectam pe cei care tineau scorul. Dupa douasprezece noaptea, cand jucatorii plecau, iar pe masa ramaneau numai paletele, pe care le gaseam dimineata ude de ploaie, constatam ca, desi nu mi-e somn, nici nu am incotro s-o apuc. Dadeam o tura in jurul parcului din vecinatatea vilei, care inainte vreme fusese proprietate unui nobil leton, ramaneam cateva minute langa arteziana cu delfini de gips, ma intorceam apoi la casa suedeza si, in cele din urma, ieseam pe malul marii. Tarmul Balticei era minunat, dar noptile erau foarte reci si era imposibil sa zabovesti acolo prea mult.

Acest scenariu se repeta aproape in fiecare seara. In zilele in care nu ploua, dimineata si amiaza treceau repede, cu inot si plaja, dar serile erau monotone, iar majoritatea celor aflati in statiune erau oameni in varsta. Cei mai multi dintre ei erau detinatorii unor titluri, fiind scriitori cunoscuti si, cu toate acestea, serile erau plicticoase mai ales ca eu eram singurul strain acolo.

Cand se apropia asfintitul, ieseam toti cu aparatele de fotografiat pe tarm si le reglam, asa incat sa putem fotografia inserarea. In fiecare seara, marea avea alta culoare, iar noi ne straduiam sa captam pe pelicula toate aceste nuante, dupa cum se perindau una dupa alta. Adesea se intampla ca in raza obiectivului sa intre cate un cuplu care se plimba pe tarm si, atunci cand developam filmul, se ivea pe pelicula o pata minuscula, ratacita fara noima in imensitatea peisajului. Apoi, dupa cina, ne strangeam in jurul mesei de ping-pong, si eu, urmarind cu privirea mingea alba care trecea dintr-o jumatate a mesei in cealalta, simteam cum intram treptat intr-o legatura misterioasa cu miscarile ei de du-te vino. Incercam sa ma smulg din aceasta hipnoza, ceea ce era aproape imposibil, si numai din cand in cand, in rarele momente de revolta, reuseam sa ma eliberez de magia mingii aceleia, ale carei miscari si sunete sacadate pe care le facea cand lovea masa le socoteam de-a dreptul idioate. Deci, in clipele acelea de luciditate imi intorceam brusc privirile spre tarm si, ori de cate ori faceam aceasta miscare de somnambul, era in mine o farama de speranta ca acolo, pe plaja, aveam sa descopar ceva nou, un lucru ce nu existase in noaptea precedenta. Dar tarmul era intotdeauna la fel de monoton. Nu-mi oferea nimic altceva decat peisajul arhicunoscut, poate acelasi de la facerea lumii, si siluetele de cupluri care se plimbau agale de-a lungul lui. Plimbaretii acestia locuiau in celelalte case de vacante. Ei treceau pe langa vila in care stateam noi, pierzandu-se in directii misterioase, acolo unde plajele aveau nume de statii de tren, nume cu rezonante si accente ciudate: Dzintars, Majori, Dubulti. Denumiri pe care le mai intalnisem scrise pe sticlele de parfum sau de crema, in vitrinele magazinelor din orase, fara sa-mi imaginez ca ar putea proveni de la niste gări sau plaje.

continuare