O intalnire
 
 

Intr-o buna zi, Michael Archimbaud, care intentiona sa editeze o carte cu portretele si autoportretele lui Francis Bacon, m-a invitat sa scriu un eseu inspirat din aceste tablouri. Mi-a dat asigurari ca pictorul insusi dorea acest lucru. Mi-a adus aminte de un scurt text publicat de mine in revitsa "L'Arc", pe care Bacon il socotea unul dintre putinele in care se recunostea pe sine. Nu voi ascunde ca mesajul asta - venit, dupa ani si ani, din partea unui artist pe care nu l-am intalnit niciodata, dar pe care l-am admirat nespus - m-a emotionat. Textul din "L'Arc" (care avea sa inspire mai tarziu o parte din "Cartea rasului si a uitarii"), consacrat tripticului de portrete ale Henriettei Moreas, l-am scris imediat dupa ce am emigrat in 1977, cand eram inca bantuit de amintiri din tara pe care tocmai o parasisem si care-mi ramasese infipta in memorie ca un taram al anchetelor si al urmaririi. Astazi, nu pot decat sa asez in fruntea reflectiilor mele despre Bacon acest text demult:

"Era in 1972. Aveam intalnire cu o fata la periferia Pragai, intr-un apartament pe care ni-l pusese la dispozitie cineva. Cu doua zile inainte, politia o anchetase in legatura cu mine, de dimineata pana seara. Acum voia sa ma intalneasca pe ascuns (se temea mereu sa nu fie urmarita), ca sa-mi spuna ce intrebari i s-au pus si ce raspunsuri a dat. In cazul unui eventual interogatoriu, trebuia ca raspunsurile mele sa fie identice cu ale ei. Era foarte tanara si nu stia nimic despre lume. Ancheta o tulburasesi, de trei zile, teama ii rascolea maruntaiele. Era extrem de palida si, in timpul convorbirii noastre, se ducea intr-una la closet - asa ca de-a lungul intregii noastre intalniri tot auzeam zgomotul apei care umplea rezervorul. O cunosteam demult. Era inteligenta, plina de spirit, reusea sa-si domine emotiile la perfectie si se imbraca intotdeauna impecabil, asa ca nici rochia, nici comportamentul ei nu lasau sa apara vreo particica in goliciunea ei. Si uite ca, deodata, teama, ca un cutit enorm, o deschisese larg. Se afla in fata mea, ca un hau cascat, ca trupul despicat al unei juninci, agatat de un carlig intr-o macelarie. Zgomotul apei care umplea rezervorul din baie nu se oprea practic nicio clipa, si, brusc, mi-a venit cheful s-o violez. Stiu bine ce spuen: s-o violez, nu sa fac dragoste cu ea. N-aveam nevoie de tandretea ei. Voiam sa-mi infig mana in obrazul ei si, intr-o clipita, s-o posed intreaga, cu toate contradictiile ei insuportabile si excitante: cu rochia ei impecabila si cu matele ei rascolite, cu ratiunea si cu teama ei, cu mandria si cu nefericirea ei. Mi se parea ca toate contradictiile astea ii tainuiau esenta: comoara, botul de aur, diamantul ascuns in strafunduri. Ii vedeam insa ochii care ma fixau, plini de spaima (doi ochi inspaimantai pe un chip rational), si cu cat ochii astia tradau mai multa spaima, cu atat dorinta mea devenea mai absurda, mai stupida, mai scandaloasa, mai de neinteles si mai nerealizabila. Dar chiar daca era deplasata si lipsita de orice temei, dorinta asta era absolut reala. E-un lucru pe care nu-l pot tagadui - si, privind portretele-tripticuri ale lui Francis Bacon, imi vine in minte dorinta mea de atunci. Privirea pictorului se aseaza pe un chip omenesc ca o mana brutala, incercand sa-i ia in stapanire esenta, acel diamant ascuns in strafunduri. Evident, nu suntem siguri ca strafundurile tainuiesc intr-adevar ceva - dar oricum ar sta lucrurile, in fiecare din noi exista acel gest brutal, aceea miscare a mainii care se infige in obrazul celuilalt, cu speranta de a gasi, in el si inapoia lui, ceva ascuns"

Cele mai bune comentarii despre opera lui Bacon le-a facut Bacon insusi in doua interviuri: cu Sylvester, in 1976, si cu Archimbaud, in 1992. In ambele vorbeste cu admiratie despre Picasso, mai cu seama despre perioada lui dintre 1926 si 1932, singura de care se simte cu adevarat aproape; potrivit lui, cu aceasta perioada se inaugureaza un domeniu "care n-a mai fost explorat: o forma organica ce se raporteaza la imaginea omului, fiind in acelasi timp o totala distorsiune a ei". Daca am face abstractie de aceasta scurta perioada, am putea spune ca, in tot restul operei lui Picasso, gasim gestul usuratic al pictorului care transforma motive ale trupului uman in forma bidimensionala libera de orice asemanare. La Bacon, euforia ludica picassiana e inlocuita de uimirea (daca nu chiar spaima) fata de ceea ce suntem din punct de vedere material. Pusa in miscare aceasta spaima, mana pictorului (ca sa reiau cuvintele textului mei de demult) se aseaza cu un gest "brutal" pe un trup, pe un chip, "cu speranta de a gasi, in el si inapoia lui, ceva ascuns". Dar ce se ascunde acolo? "Eul" său? Bineinteles, toate portretele pictate in toate timpurile vor dezvalui "eul" modelului. Numai ca Bacon traieste intr-o epoca in care "eul" incepe pretutindeni sa se ascunda. Intr-adevar, cea mai banala experienta de viata ne invata (mai ales daca viata creste peste masura in urma noastra) ca toate chipurile sunt jalnic de asemanatoare (senzatie sporita si de avalansa demografica dementa), ca toate accepta contopirea, ca difera unul de altul prin ceva extrem de marunt, abia sesizabil, care nu reprezinta, matematic, decat o diferenta de cativa milimetrii in dispunerea proportiilor.

continuare