Fiica unui erou al Uniunii Sovietice
 
 

Cat de fragil si de straniu este totul pe lumea asta... Viata lui, bunaoara, atarnase doar de ciobul acela de oglinda care-si pierduse luciul si de degetele invinetite de frig ale unei infirmiere de pe ambulanta, subtirica precum o adolescenta. Statea culcat pe campul acela de primavara brazdat de tancuri, in mijlocul a sute de uniferme militare intepenite peste noapte intr-un morman inghetat. La stanga, dintr-un crater negru, barne rupte isi inaltau varfurile sfartecate. Foarte aproape, cu rotile afundate intr-o transee pe jumatate surpata, un tun antitanc se cabra pe cer.

Inainte de razboi, daca se lua dupa ce scria in carti, isi inchipuia campul de lupta cu totul altfel: soldati aliniati cu grija in iarba frageda, ca si cum ar fi avut timp, inainte sa moara, sa adopte o pozitie anume, semnificativa, sugerata de moarte. Fiecare cadavru dezvaluia astfel solitudinea intalnirii sale cu moartea. Si se putea arunca o privire peste chipul oricaruia dintre ei, unul intorcandu-si ochii spre norii care se indepartau agale, altul atingand cu obrazul pamantul negru. De aceea, cand mersese pentru prima oara de-a lungul pajistii acoperite de morti, nu remarcase nimic. Mergea, tragandu-si cu greu cizmele din fagasurile drumului de toamna, cu privirea atintita la spinarea omului din fata, la vestonul militar cenusiu si decolorat pe care straluceau micile picaturi lasate de ceata. Cand ieseau din sat - niste schelete de izbe pe jumatate arse - un glas se facu auzit din spate, in sirul de soldati:
- Fir-ar sa fie! Da' stiu ca nu sunt zgarciti cu poporul!

Arunca atunci o privire spre pajistea care se intindea spre crangul vecin. Vazu in iarba plina de noroi un morma de haine militare cenusii, printre care, la gramada, zaceau rusi si nemti, cand amestecati, cand despartiti, cu fata la pamant. Si mai era ceva ce nu semana cu un trup omenesc, ci cu un soi de terci brun, printre fasii de postav ud. Una din acele mase moarte era acum si el. Statea culcat; capul, intepenit intr-o baltoaca de sange ce ii ingheta sub ceafa, ii era inclinat intr-un unghi greu de imaginat pentru o fiinta vie. Coatele ii erau atat de violent varate sub spinare, incat parea ca vrea sa se smulga din pamant. Soarele abia scanteia printre maracinii acoperiti de chiciura. In padure, la marginea campului si in craterele lasate de obuze, se deslusea inca umbra vanata a frigului. Oamenii de pe ambulanta erau patru la numar: trei femei si un barbat care conducea furgoneta unde ii puneau pe raniti. Trecand pe langa un soldat, tanara infirmiera abia daca s-a oprit. Arunca o privire: cu o asemenea rana nimeni nu supravietuieste. Ferindu-se sa priveasca in ochii aceia oribili, iesiti din orbite, trase din haina livretul militar.
- Asculta, Mania, ii strga ea colegei care pansa un ranit la vreo zece pasi mai departe, uite un Erou al Uniunii Sovietice!
- Ranit? intreba aceasta.
- Nu... Mort.
Se apleca asupra lui si incepu sa-i sparga gheata din jurul parului ca sa poata sa-i ridice capul.

continuare