Matusa Julia si condeierul
 
 

Salvador Elizondo, El grafografo: Scriu. Scriu ca scriu. In gand ma vad scriind ca scriu si mai pot sa ma vad vazandu-ma ca scriu. Imi aduc aminte de mine scriind si de asemenea vazandu-ma ca scriam. Si ma vad amintindu-mi ca ma vad scriind si ma amintesc vazandu-ma ca-mi amintesc ca scriam si scriu vazandu-ma scriind ca-mi amintesc ca m-am vazut scriind ca ma vedeam scriind ca-mi aminteam ca m-am vazut scriind ca scriam si ca scriam ca scriu ca scriam. Si mai pot sa ma-nchipui scriind ca deja scrisesem ca ma inchipuiam ca ma vad scriind ca scriu !

Pe vremea aceea, de mult trecuta, eu eram foarte tanar si locuiam cu bunicii intr-o vila cu ziduri albe de pe strada Ocharan, din cartierul Miraflores. Studiam Dreptul la Universitatea San Marcos, resemnat, cred, sa-mi castig mai tarziu existenta cu o profesiune liberala, cu toate ca, in realitate, mi-ar fi placut mai degraba sa ma fac scriitor. Aveam o slujba cu titlu pompos, salariu modest, castiguri ilicite si un orar elastic: director al redactiei de informatii la postul de radio Panamericana. Aceasta insemna sa rezum informatiile interesante care apareau in ziare si sa le mai machiez putin pentru a putea fi citite in buletinele de stiri. Redactia aflata in subordinea mea era formata dintr-un baiat cu parul totdeauna dichisit pe numa Pascual, mare amator de catastrofe. Se transmiteau din ora in ora buletine de stiri cu durata de un minut, in afara celor de pranz si de la noua, care erau de cincisprezece minute, dar cum noi pregateam mai multe odata, imi ramanea destul timp liber, hoinaream pe strazi, beam cafele pe Colmena, mergeam uneori la cursuri sau la birourile postului Radio Central, mai animate decat cele unde lucram eu.

Cele doua posturi de radio apartineau aceluiasi patron si erau vecine, situate pe strada Belen, foarte aproape de strada San Martin. Nu se asemanau defel. Ca surorile din tragedie, care se nasc una plina de haruri, iar cealalta de defecte, se distingeau mai degraba prin contrastele dintre ele. Radio Panamericana ocupa etajul al doilea si terasa unei cladiri noi si avea, in programele, ambitiile si personalul sau, o anumita nota de cosmopolitism si snobism, pretentii de modernitate, de tinerete si de elita. Desi crainicii nu erau argentinieni (ar fi spus Pedro Camacho), meritau sa fie. Se transmitea multa muzica, jaz si rock din belsug, ceva muzica clasica; undele lui erau primele care difuzau la Lima ultimele succese de la New York sau din Europa, fara a dispretui insa muzica latino-americana, cu conditia sa fie cat de cat sofisticata. Muzica nationala era admisa cu circumspectie si nu depasea nivelul valsului. Programele aveau o anumita spoiala intelectuala: "Biografii din trecut", "Comentarii internationale", si o preocupare de a nu cadea intr-o prea mare stupiditate si vulgaritate se putea observa pana si in emisiuni mai "usurele" in genul "Cine stie ..." sau "Trambulinele gloriei". O dovada a interesului cultural de la Radio Panamericana era si serviciul de informatii, pe care eu si Pascual il alimentam dintr-o mansarda de lemn, construita pe terasa, de unde se putea vedea toate lazile de gunoi si ochiurile din cele mai indepartate acoperisuri de paie din Lima. La chichineata noastra se ajungea cu un ascensor ale carui usi aveau ingrijoratorul narav de a se deschide inainte de vreme.

In schimb, Radio Central era inghesuit intr-o cladire veche, plina de patios si coridoare si era de ajuns sa-i auzi pe crainici abuzand cu dezinvoltura de argou, ca sa-ti dai seama de orientarea catre mase, catre plebe, catre indigeni, a acestui post. Aici se transmiteau putine stiri, marea doamna era muzica peruana, inclusiv cea andina, si deseori se intampla ca artistii indieni de la diferite teatre sa participe la emisiunile cu public, la care lumea se inghesuia cu multe ore inainte de deschiderea usilor de la sla ade spectacole. Undele acestui post mai raspandeau de asemenea fiorii muzicii tropicale, mexicane si argentiniene, iar programele sale erau simple, lipsite de imaginatie, dar eficiente: "La cererea dumneavostra", "Serenade de ziua ta", "Cancanuri din lumea teatrului si filmului". Pentru postul radio Central, piesa de rezistenta, repetata si inepuizabila, care, potrivit tuturor anchetelor, ii asigura o mare popularitate, era teatrul la microfon. Se transmiteau cel putin sase pe zi si ma amuza teribil sa-i pandesc pe interpreti in timpul inregistrarii: actori si actrite in total declin, flamanzi si jerpeliti, ale caror voci tineresti, invaluitoare, cristaline, contrastau cumplit cu chipurile lor imbatranite, cu gurile pline de amaraciune si cu ochii osteniti. "In ziua in care se va introduce televiziunea in Peru, nu le va mai ramane altceva de facut decat sa se sinucida", pronostica Genaro-fiul, aratandu-mi-i prin geamurile studioului, unde, ca intr-un acvariu urias, ii vedeam adunati in jurul microfonului, cu textul in mana.

continuare