Parfumul
 
 

Pe vremea aceia in orase domnea o duhoare pentru noi, modernii, de neinchipuit. Strazile trasneau a gunoi si balegar, curtile dosnice a urina, casele scarilor a lemn putrezit si murdarite de sobolan, bucatariile a varza stricata si seu; incaperile neaerisite duhneau a praf mucegait, dormitoarele a cearceafuri unsuroase, a paturi de puf umed si un miros intepator-dulceag din oalele de noapte. Din camine trasnea a pucioasa, din tabacarii duhneau lesiile corosive, din casapii sangele scurs. Oamenii puţeau a sudoare si haine nespalate; gura le duhnea a dinti stricati, stomacurile a zeama de ceapa, iar corpurile, cand nu mai erau prea tineri, a branza veche, lapte acru si bube. Duhneau raurile, pietele, bisericile, duhnea pe sub poduri sau in palate. Taranul trasnea deopotriva cu popa, ucenicul meserias cat nevasta de mester, putea toata nobilimea, ba chiar si regele, cu o duhoare de animal de prada, iar regina ca o capra batrana, atat vara, cat si iarna. Fiindca lucrarii schimonositoare a bacteriilor nu i se stia in secolul al optusprezecelea, masura, nu era faptuire a omului care sa nu fie insotita de vreo imputiciune.

Parisul fiind cel mai mare oras al Frantei, bineinteles ca aici era si cea mai mare duhoare. Iar in Paris, de asemenea, se afla un loc unde putoarea stapanea cu osebire de infernal, intre Rue aux Fers si Rue de la Ferronnerie, si anume in Cimetiere des Innocents. Vreme de opt sute de ani fusesera adusi aici mortii spitalului Hotel-Dieu si ai parohiilor din imprejurimi, opt sute de ani in care duzini de cadavre fusesera carate zi de zi si rasturnate in prelungile gropi, opt sute de ani in care oscioarele fusesera stivuite unele peste altele in cripte si osuare. Si abia mai tarziu, in ajunul Revolutiei Franceze, dupa ce se prabusisera in chip de-a dreptul promejdios cateva cavouri si dupa ce putoarea cimitirului ce dadea pe afara starnise locuitorii nu numai la simple proteste, ci la adevarate revolte, abia atunci cimitirul fu definitiv inchis si parasit, si milioane de oase si cranii date cu lopata in catacombele din Montmartre, iar locul i-l lua o piata de legume.

Aici deci, in cel mai atotduhnitor loc din intregul regat, se nascu la 17 iulie 1738 Jean-Baptiste Grenouille. Era una din cele mai fierbinti zile ale anului. Arsita atarna ca de plumb peste cimitir si zdrobea izul putregait din ulitele invecinate, mirosind amestecat a pepeni stricati si corn ars. Cand se pornira durerile facerii, mama lui Grenouille statea la o taraba cu peste din Rue aux Fers si curata niste albisoara careia tocmai ii scosese maruntaiele. Pestii, care, zice-se, ar fi fost adusi abi in dimineata aceea de Sena, puteau deja atat de tare, ca acopereau mirosul de cadavre. Numai ca mama lui Grenouille nu simtea nici duhoarea pestelui, nici pe cea a cadavrelor, fiindca nasul ii era de-a binelea atrofiat intru mirosuri si in afara de asta o durea tot trupul, iar durerea ucidea orice sensibilitate fata de impresiile din afara. Tot ce vroia era sa inceteze odata durerile, sa se termine cat mai repede nasterea asta scarboasa. Pentru e, a cincea. De toate celelalte scapase tot aici, la taraba de peste, si toate adusesera avortoni morti sau pe jumatate morti, fiindca nu era mare deosebire intre carnea sangeranda care se ivea si maruntaiele de peste care se si aflau acolo, mult nu mai traiau oricum, iar seara totul avea sa fie luat cu lopata si carat la cimitir sau la rau. Asa urma sa se intample si astazi, iar mama lui Grenouille, femeie inca tanara, cam la douazeci si cinci de ani, care mai arata inca destul de bine, mai avea aproape toti dintii in gura, ceva par pe cap si niciun betesug mai acatarii in afara de sifilis, guta si o usoara ftizie, care mai spera sa traiasca mult, poate cinci sau chiar zece ani, ba chiar sa se marite intr-o buna zi si sa aiba copii adevarati ca muiere cinstita a vreunui vaduvoi mestesugar ori ceva in genul asta... mama lui Grenouille, deci, isi dorea sa se sfarseasca totul cat mai iute cu putinta. Si cand se indesira durerile facerii, se lasa pe vine sub tejgheaua unde despica pestele si nascu acolo, ca si in celelate patru randuri, taind buricul fatului cu cutitul de peste.

continuare