Ochiul
 
 

Am cunoscut-o pe femeia aceea, pe Matilda, în timpul primei mele toamne ca emigrant în Berlin, la începutul anilor douăzeci din două perioade de timp, din secolul acesta şi din dezgustătoarea mea viaţă. Cineva tocmai îmi găsise un post de preceptor într-o familie rusească ce nu sărăcise încă şi subzista în continuare fantasmând în vechile sale obiceiuri din St. Petersburg. Nu avusesem nicio experienţă anterioară în creşterea copiilor – n-aveam nici cea mai mică idee cum să mă comport şi despre ce să vorbesc cu ei. Erau doi, băieţi. În prezenţa lor simţeam o stinghereală umilitoare. Presupun că mi se părea atrăgătoare această doamnă durdulie, neinhibată, cu ochi ca de văcuţă, cu gura ei mare care, atunci când se uita în oglinda de buzunar ca să-şi pudreze faţa, se strângea într-o încreţitură roşie-stacojie ce se voia a fi un boboc de trandafir. Avea glezne zvelte şi un mers graţios, ceea ce compensa multe alte lucruri.

Iradia o căldură generoasă; de îndată ce apărea, aveam senzaţia că cineva a pornit încălzirea în încăpere, iar când, după ce scăpam de acest cuptor viu conducând-o acasă şi mă întorceam singur mergând pe jos, înconjurat de sunetele lichide şi de strălucirea de argint viu a nopţii necruţătoare, îmi era frig, frig până la gheaţă. Femeia era măritată, iar soţul ei a venit, la un moment dat, de la Paris. N-a stat mult. După o lună, bărbatul ei a plecat şi, chiar în prima seară când o conduceam acasă, Matilda m-a invitat să urc, ca să iau o carte pe care încerca de mult timp să mă convingă să o citesc, ceva în franceză… Ploua, ca de obicei, şi erau halouri tremurânde împrejurul lămpilor de pe stradă; mâna mea dreaptă era cufundată în blana fiebinte ce căptuşea haina ei de moleschin; cu stânga, ţineam o umbrelă deschisă, pe care noaptea bătea darabana. Umbrelă zăcea deschisă lângă un radiator de aburi şi continua să picure, să picure, vărsând o lacrimă la fiecare jumătate de minut, reuşind astfel să creeze o băltoacă întinsă. Cât despre carte, am uitat s-o iau.

Matilda nu a fost prima mea amantă. Înaintea ei, am fost iubit de o cusătoreasă din St. Petersburg. Şi ea era durdulie, şi ea mă tot sfătuia să citesc un anumit roman ieftin (Murocika, povestea vieţii unei femei). Amândouă aceste doamne solide emiteau, în timpul furtunii sexuale, un piuit strident, uimit, infantil, şi uneori mi se părea că fusese o risipă de efort tot ceea ce îndurasem evadând din Rusia bolşevică, traversând, înspăimântat de moarte, graniţa finlandeză (chiar dacă asta se întâmplase cu trenul expres şi cu un banal permis), doar pentru a trece de la o îmbrăţişare la alta, aproape identică.

Matilda a început curând să mă plictisească. Avea un permanent şi, pentru mine, deprimant subiect de conversaţie – soţul ei. Acest bărbat, spunea ea, era o nobilă brută! Ar fi ucis-o pe loc dacă ar fi aflat. O idolatriza şi era sălbatic de gelos. Odată, la Constantinopol, înhăţase un întreprinzător francez şi-l pocnise de câteva ori pe podea, ca pe-o zdreanţă. Era aşa de pasional, că te îngrozea. Dar era frumos în cruzimea sa. Încercam să schimb subiectul, dar acesta era calul de bătaie al Matildei, pe care-l călărea cu coapsele-i puternice şi groase.

Adesea, când mă târam spre casă, cu tabacherea goală, cu faţa arzându-mi în adierea zorilor ca şi cum abia aş fi înlăturat un machiaj teatral, cu fiecare pas transmiţând o pulsaţie de durere cemi răsuna în cap ca un ecou, îmi inspectam insignifianta fericire pe-o parte şi pe alta şi mă minunam, mă compătimeam, şi mă simţeam deznădăjduit şi înfricoşat. Pentru mine, când făceam dragoste, apogeul era doar un dâmb pustiu, cu o privelişte necruţătoare. La urma urmei, pentru a trăi fericit, omul trebuie să aibă, când şi când, câteva momente de absolută pustietate. Şi totuşi eram mereu expus, mereu la pândă; nici măcar în somn nu încetam să mă păzesc, fără să înţeleg nimic din propria mea existenţă, înnebunind la gândul că nu eram capabil să încetez a mai fi conştient de mine însumi şi învinuindu-i pe toţi acei oameni simpli – funcţionari, revoluţionari, negustori – care, cu încredere şi concentrare, îşi vedeau de slujbele lor mărunte. Eu nu aveam o astfel de carapace; iar în acele teribile dimineţi de un albastru pastelat, pe când tocurile mele răsunau de-a lungul sălbăticiei oraşului, îmi imaginam pe cineva care înnebuneşte fiindcă începe să perceapă clar mişcarea globului pământesc: iată-l, clătinându-se, încercând să-şi menţină echilibrul, agăţându-se de mobilă.

continuare