Noapte de sarbatoare
 
 

Aruncat de neobisnuite schimbari de serviciu tocmai la capatul sudic al Italiei, ma simteam destul de singur si consideram satuletul acela murdar oarecum drept o pedeapsa - pe care, cel putin o data in viata, o asteapta fiecare din noi - oarecum drept un bun refugiu unde sa ma retrag si sa traiesc experiente ciudate. Si pedeapsa a fost, pentru toate lunile cat am stat acolo; in ceea ce priveste trasaturile exotice, m-au cam dezamagit. Eu sunt piemontez si priveam cu ochi atat de dusmanosi lucrurile de prin partile acelea, incat probabila lor semnificatie imi scapa. Pe cand acum, imi amintesc de toate, de magarusi, de canile de lut de la ferestre, de coscoveala pestrita a zidurilor, de strigatele batranelor si de cersetori, intr-un fel atat de violent si de misterios, incat regret intr-adevar ca nu le-am acordat o mai cuvenita atentie. Si daca ma gandesc din nou cat de tare deplangeam atunci cerul si strazile Piemontului - unde acum traiesc atat de nelinistit - nu pot conchide altfel decat ca asa suntem facuti: numai ceea ce s-a dus sau nu s-a schimbat sau a disparut ne dezvaluie adevaratul sau chip.

Acolo se afla marea. O mare de demult si fara de culoare, care si azi pluteste in spatele tuturor melancoliilor mele. Acolo se sfarsea intreg pamantul, pe plajele arse si joase, intr-o vaga imensitate. Erau zile in care, asezat pe prundis, fixam cu un sentiment de ingrijorare cativa nori grei adunati la orizontul marii. As fi vrut ca totul sa fie pustiu in afara de rapa aceea neomeneasca. Plaja era jalnica, dar nu respingatoare. Bucuros - atat de mare era plictiseala in sat - ma plimbam pe acolo dimineata sau spre seara, urmand zona cu pietris ca sa nu obosesc pe nisip; si ma sileam sa-mi placa tufele de muscate inflorite, sau frunzele puternice de agava. Uneori ma supara talul de nisip al unor nopali dezradacinati sau smulsi, a caror pulpa verde din unele frunze se uscase si trada o tesatura reticulara a fibrelor.

Imi amintesc o dimineata de iulie atat de intensa, incat marea nu se deosebea de cer. La cativa pasi pe prund, se ingramadeau barcile decolorate si uzate; si cate una, proptita, parea ca se odihneste dupa pescuitul nocturn. Valurile, la tarm, abia fosneau, parca strivite de mult prea nesfarsita intindere de ape. Asezat la umbra, langa o barca, l-am vazut pe muncitorul condamnat la domiciliu fortat. Privea spre colina, la culmea alb-murdara a zidurilor groase de fortareata, unde se afla vechea vatra a satului. Parea incantat de luminozitatea cerului, care facea ca lucrurile sa para mai usoare, invaluindu-le. Cand am trecut pe langa el nu s-a intors spre mine. Avea sapca cu cozoroc trasa pe ochi, hainele maron rupte la coate si burlane la genunchi. Dupa ce am trecut pe langa el, am auzit ca ma striga. Din buzunar imi atarna, usor de recunoscut, un ziar din Torino.
- Nu imi dati si mie ziarul?

*


 

6 7 8 9 10