Principele
 
 

Principele privea sera pustie, in care mai pluteau intr-un zbor moale papagalii, mari cat eretii, cu pene rosii ca fazanii, cum i-ar fi descris Giovanni dei Bardi Strozzi din Cadiz cand îi vazuse prima oara la sosirea lui Columb in America. Si pasarile pareau bolnave, aerul era tot de neclatinat, o putoare dulce de cadavru staruia peste oras in acel amurg inversunat de vara. Treceau furgoane incarcate cu morti, scartaind din rotile neunse, crapate de caldura. Strangatorii de hoituri cu fulare rosii la gat motaiau pe capra, lovind alene caii. In colturi de ulita ardeau zdrentele celor dusi si fumul umplea cerul. Mirosea a otet si pasarile cadeau de pe trapezele lor aurite dupa un zvacnet molesit. In jurul lor zburau pene galbene si verzi si se auzeau strigate scurte de groaza si placere. Cate doua, pasarile se loveau cu ciocurile sticloase si se cautau. Dincolo se strangeau lucrurile, slugile alergau. Frunzele grele ale plantelor de sera nadusisera parca, aerul era de nerespirat. O duhoare amaruie se amesteca in slabul curent cu camforul presarat pretutindeni. Nu se mai termina curgerea apelor din micul bazin si siroitul lui neintrerupt îi facea somn. Princepele il astepta pe comisul Velea, dar el se prabusise in vreo taverna din marginea Bucurescilor si iar trebuia sa-l biciuie ca sa-i mai stinga pohtele neostenite. Era dus prin smarcurile carnii de frica mortii, cum ar fi spus Sfantul Augustin, neinduratul. Lua un breviar, îi mirosi pielea veche ca sa-si schimbe aerul, citi cateva randuri si arunca cat colo cartulia. Nu avea chef de nimic. Un sentiment turbure il stapanea. Era un amestec de frica si o presimtire rea îi da tarcoale de cateva zile. Daca in ratacirile lui, nebunul cel tanar se molipsea de ciuma?

Trecu o sluga doborata sub greutatea unui cufar de piele de Cordova. Palatul rasuna trist a gol. Toti au plecat, aveau sa ramana numai seimenii de paza si garda arnautilor. Un praf usor, auriu, se ridica in curte. Plopii ce vegheau intrarile stateau nemiscati in bataia nemiloasa a soarelui. Privi tavanul albastru al serei si geamurile asudate. De pasari avea sa duca lipsa la Mogosoaia unde locul era mai auster, dar acolo se afla elesteul cu ochiul lui de apa pe care puteai sa-l contempli la amurg, erau vietatile apelor moarte, zacute sub o vegetatie grea acum, bogata, trufase, crescuta pana peste marginile ei, izbucnind din sine, din hrana adancurilor ca un namol verziu, plin de o miscare misterioasa, intreg planctonul acela miscandu-se lent sub privirile necurioase ale slugilor, dar care lui atatea ii spunea.

Parasi sera si ajunse in odaia de primiri. Tavanul plin de stele, cu bolta joasa tinea racoare. Lemnul rar de palisandru, cu sculpturi dibace ce inchipuiau mari frunze palmate, cu intarsituri facute cu fierul inrosit si pe urma indulcit cu uleiuri si văpsele, desenand regate fantastice si rebusuri, ornamente delirante visate de artisti nebuni, nu de zugravii tarii, straluceau in lumina de la mijlocul zilei.
- Mai repede, mai repede! poruncea cineva batand din palme.
Treceu iar furgoanele cu morti scartaind infricosator cu osiile lor neunse si surugii prinsera glas:
- Fereste, ciuma! Fereste, ciuma!

*


 

4 5 6 7 8