Obolul visului
 
 

Doctorul Alesandro Sarte era asezat la biroul acoperit cu fise medicale; i se zarea doar capul, bustul alb, mainile asezate pe masa, ca niste instrumente lustruite cu grija. Chipul frumos si putin incruntat ii amintea Linei zecile de figuri zarite mai intai pe strada si care apoi, chiar si in clipele cele mai intime, ramaneau fetele unor straini pe care nu avea sa-i revada vreodata. Oricum, profesorul Sarte frecventa femei situate mai sus in ierarhia curtezanelor. Prezentandu-si cazul, Lina incepu iar sa-si minimalizeze temerile, lungind povestea cu fraze inutile, ca un bolnav care-si desface la nesfarsit bandajele. Vizita ei la doctor era un gest de precautie, poate exagerat... Vorbea cu o dezinvoltura in care se amestecau curajul si speranta secreta ca doctorul n-are s-o contrazica. Atunci, ca un barbat satul de vorbaria unei amante de-o seara si care se grabeste sa ajunga la realitatea nuda, profesorul o intrerupse:
- Dezbracati-va.
Nu e sigur ca Lina a recunoscut aceste cuvinte familiare, transpuse din domeniul amorului in cel al chirurgiei. Vazandu-i mainile ce frematau in van incheietorile rochiei, doctorul socoti necesar sa adauge, din trusa lui de exortatii medicale, o fraza pe care Lina n-o mai auzis din vremea indepartata a primului ei seducator:
- Nu va temeti, n-o sa doara.
O pofti intr-un cabinet cu ferestre mari, atat de luminos incat devenea glacial, unde chiar si lumina parea nemiloasa. Intre mainile mari si bine spalate care o palpau fara intentii erotice, nu trebuia nici macar sa simuleze vreun fior voluptos. Cu ochii mijiti, sustinuta de medic pe canapeaua de piele putin mai lata decat trupul, Lina scruta pupilele atat de apropiate incat pareau monstruoase, insa privirea lor nu exprima nimic. Cuvantul de care se temea nu fu, de altfel, pronuntat; chirurgul o certa doar ca nu venise mai devreme; si, calmata brusc, Lina simti ca, intr-un fel, nu mai avea de ce sa se teama, caci dintre toate spaimele ei, cea mai cumplita ramanea undeva, foarte departe.

Trecu dupa un paravan sa se imbrace si, ridicand breteaua furoului de matase, zabovi o clipa privindu-si pieptul, la fel cum facea pe vremuri, adolescenta, la varsta cand fetele se minuneaza de lenta implinire a trupului lor. Maturizarea de acum era insa una teribila. Un episod indepartat ii reveni in memorie: o tabara de vacanta; plaja de la Bocca d'Arno; o baie la poalele stancilor, o caracatita ce i se lipise de trup. Tipase; alergase impreuna cu hidoasa povara vie; nu au putut desprinde creatura decat casapind-o. Lina pastrase toata viata amintirea tentaculelor nesatioase, a sangelui si a tipatului de care se-ngrozise singura, dar care acum era inutil, caci de data asta, stia, nu avea sa mai fie salvata. In timp ce medicul telefona la policlinica pentru a-i rezerva un pat, lacrimi izvorand poate din adancul copilariei incepura sa-i curga pe obrazul pamantiu si inspaimantat.

O prinse o mila ascutita ca un junghi pentru acesta Lina de care nu-i pasa nimanui, si care mai avea doar sase zile de trait. Chiar si daca operatia ar reusi, tot sase zile ii ramaneau de trait. Medicul o anuntase ca trebuie sa-i amputeze un san; iar sanii amputati nu plac, poate doar statuilor de marmura pe care turistii le admira la Vatican.

*


 

1 2 3 4 5